Pentru zona de sud dintotdeauna au fost specifice activităţile legate de creşterea oilor. Au mai rămas până azi meşteşugari în zonă care prelucrează pieile făcând cojoace, căciuli şi bundiţe. Unul din aceşti meşteşugari este Constantin Cojan din satul Colibaşi . A moştenit această meserie de la tatăl său, care, la rândul său, a învăţat meseria la Galaţi la o şcoală de ucenici în anii 30 ai secolului XX.

Soția lui Constantin Cojan, doamna Elena, este și ea meșter popular care lucrează cot la cot cu soțul pentru confecționarea produselor.

Constantin Cojan şi un ornament de pe bundiţa confecționată de el. Toate fotografiile din acest articol sunt făcute de Roman Friptuleac.                                                                    

Când am fost la el acasă, domnul Cojan ne-a arătat un calapod moștenit de la tatăl său, care l-a primit de la învăţătorul său când a terminat ucenicia, adică acum optzeci de ani. „Optzeci de ani îi are. Şi dacă optzeci de ani în urmă se făceau cuşmele aşa, la mine, ca la un urmaş de cojocar mai vechi, tot aşa merg, tot aşa se fac.” adaugă Cojan.

Dacă vreți să-l vedeți pe domnul Cojan în timpul lucrului, accesați filmulețul de la acest link.

Ne-a arătat şi acul cojocăresc, care este un ac special cu trei muchii şi mai uşor intră în piele. Pe timpul URSS, acele cojocăreşti nu se găseau în vânzare. Tatăl lui Constantin Cojan le aducea din România. „Mulţi acuma pretind că sunt cojocari, cunosc cojocăria, dar daţi-le acul în mână şi degetarul şi dacă el ştie a lucra cu acul şi degetarul, într-adevăr ăsta-i meşter, dar dacă nu...”.

În meserie, primul lucru pe care îl învăţa ucenicul era să ţină degetarul. Constantin Cojan povesteşte că tatăl său îl învăţa să coase cu degetarul legat de deget. „Acolo când erau ucenici mulţi, să zicem erau şase-şapte în rând, ei aveau spaţiu foarte mic între dânşii. Eu cos cam neatent, cu acul prin părţi. Dar la taică-miu, dacă a fost acolo şi a fost plesnit pentru treaba asta, acul trebuia să treacă pe lângă ureche, adică să nu-l deranjezi pe cel de-alături. Şi de multe ori tatăl meu îşi atingea urechea cu acul.”

Constantin Cojan obţine pieile de la ciobanii cunoscuţi. Foloseşte piei de la ţigaică din părţile de sud, dar şi piele de caracul, o rasă de oaie care se creşte la nordul Moldovei.

 

Domnul Cojan povestește că tatăl său prelucra pieile nu cu produse chimice cum se practică astăzi ci cu borș, cu tărâțe de grâu, precum și cu diferite rădăcini, de exemplu rădăcina de salcie. Dar cel mai des se folosea tărâțea de grâu. Ieșeau niște piei foarte moi și elastice, doar că acestea nu suportau umezeala și când timpul era mai posomorât, pielea se strângea („trăgea apă”, spune domnul Cojan).